Extras din Introduction to Animal Rights: Your Child or the Dog?

Vreau să iau în considerare o serie de întrebări cu privire la drepturile animalelor cu care m-am confruntat de-a lungul anilor. Acestea sunt întrebări care apar în mod repetat şi contină să apară chiar dacă discuţia se poartă în Statele Unite sau în străinătate, în ţările occidentale sau în alte țări, sau daca publicul este format din studenţii facultăţilor de drept, medicină, medicină veterinară, liceeni, membri ai publicului larg care sună în timpul unui talk-show, jurnalişti sau vecini prezenţi la o petrecere. O examinare a acestor întrebări va ajuta de asemenea la demonstrarea modului în care teoria drepturilor animalelor pe care am prezentat-o în această carte se aplică în contexte concrete.

Întrebarea 1: Animalele domestice cum ar fi vacile, porcii, şoarecii de laborator nu ar exista dacă noi nu le-am fi adus pe lume pentru interesele proprii. Nu înseamnă asta că avem libertatea de a la trata ca pe resursele noastre?
Răspunsul: Nu. Faptul că suntem într-un anumit fel responsabili pentru existenţa unei fiinţe nu ne dă dreptul de a trata acea fiinţă ca pe o resursă. Dacă ar fi aşa, atunci ne-am putea trata proprii copii ca pe nişte resurse. La urma urmei ei nu ar fi existat în absența acțiunilor noastre – de la decizia de a-i concepe până la decizia de a nu face avort. Şi, deşi ni se acordă o anumită libertate de acțiune cu privire la modul în care ne tratăm copiii, există limite: nu-i putem trata aşa cum tratăm animalele. Nu-i putem ţine sclavi, vinde pentru prostituţie sau pentu organe. Nu putem să-i omorâm. Într-adevăr, este un etalon cultural faptul că a aduce un copil pe lume creează obligaţia morală pentru părinți de a avea grijă de ea/el și de a nu o/îl exploata.

Trebuie remarcat faptul că una dintre pretinsele justificări invocate pentru sclavie în Statele Unite a fost faptul că mulţi dintre cei care erau sclavi nu ar fi existat dacă nu ar fi existat instituţia sclaviei. Primii sclavi aduşi în Statele Unite au fost obligaţi să procreeze, iar copiii lor au fost consideraţi proprietate. Deşi acest argument ne pare acum ridicol, el demonstrează că nu putem asuma caracterul legitim al instituţiei proprietăţii – de oameni sau de animale, şi apoi să ne întrebăm dacă este acceptabil să tratăm proprietatea ca pe proprietate. Răspunsul va fi predeterminat. Mai degrabă, ar trebui să întrebăm de la început dacă instituţia proprietății de animale (sau de oameni) poate fi justificată din punct de vedere moral.

Întrebarea 2: Drepturile au fost concepute de către om. Cum ar putea fi aplicate animalelor?
Răspunsul: Aşa cum statutul moral al unui om sau al unui animal nu este determinat de cine l-a adus pe lume, aplicarea unui concept moral nu este determinată de cine l-a conceput. Dacă beneficiile morale s-ar fi aplicat doar celor care le-au conceput, atunci cea mai mare parte a omenirii ar fi încă în afara comunităţii morale. Conceptul de drepturi, aşa cum îl înţelegem în ziua de azi, a fost de fapt conceput ca o modalitate de a proteja interesele bărbaților bogați albi care erau proprietari de terenuri; într-adevăr, cele mai multe concepte morale au fost, în mod istoric, elaborate de către bărbaţi privilegiaţi pentru beneficiul altor bărbaţi privilegiaţi. Cu trecerea timpului, am recunoscut că principiul considerării egale necesită tratarea cazurilor similare în mod similar şi ulterior am extins noțiunea de drepturi (şi alte beneficii morale) și asupra altor oameni. În special principiul considerării egale a necesitat să considerăm odioasă din punct de vedere moral deținerea unor oameni de către alți oameni. Dacă vom aplica principiul considerării egale animalelor atunci trebuie să dăm animalelor dreptul de a nu fi tratate ca resurse.

Este irelevant dacă animalele au conceput drepturile sau daca pot măcar să înțeleagă conceptul. Nu cerem oamenilor să conceapă drepturi sau să înţeleagă conceptul de drepturi pentru a beneficia de ele. Spre exemplu, un om cu retard mental sever s-ar putea să nu aibă capacitatea de a înţelege ce înseamnă drepturile, dar asta nu înseamnă că nu trebuie să-i acordăm cel puțin protecţia dată de dreptul fundamental de a nu fi tratat ca resursă de către ceilalţi.

Întrebarea 3: Încalcă instituţia deținerii animalelor de companie dreptul de bază al animalelor de a nu fi considerate obiecte?
Răspunsul: Da. Animalele de companie sunt proprietatea noastră. Câini, pisici, hamsteri, iepuri şi alte animale sunt produse în masă ca şuruburile într-o fabrică sau, în cazul păsărilor şi altor animale exotice, capturate în mediul lor natural şi transportate pe distanţe lungi, multe murind pe parcursul călătoriei. Animalele de companie sunt comercializate în exact acelaşi fel ca alte mărfuri. Deşii unii dintre noi tratăm bine animalele de companie, mulţi dintre noi le tratează prost. În America, majoritatea câinilor petrec mai puţin de doi ani într-o casă înainte de a fi  abandonaţi într-un adăpost sau transferaţi altui proprietar; peste 70% dintre cei care adoptă animale le dau altora, le duc la adăpost sau le abandonează. Cu toţii știm poveşti de groază cu câini din vecini ţinuţi în lanţuri scurte care îşi petrec cea mai mare parte a vieții lor singuri. Oraşele noastre sunt pline de câini şi pisici fără stăpân care duc vieţi mizerabile şi mor de foame sau îngheață de frig, răpuși de boli sau chinuiți de oameni. Unii care pretind că își iubesc animalele de companie le mutilează fără niciun sens tăindu-le urechile, cozile sau smulgându-le ghearele ca să nu zgârie mobila.

Puteţi trata animalul dumneavoastră de companie ca pe un membru al familiei şi să-i acordați valoare intrinsecă sau dreptul fundamental de a nu fi tratat ca o resursă. Dar felul în care vă tratați animalul înseamnă în realitate că vă considerați proprietatea ca având o valoare mai mare decât cea de piață; dacă ar fi să vă răzgândiţi şi să administraţi bătăi severe câinelui în scopuri disciplinare, sau să nu vă hrăniţi pisica pentru a fi mai motivată să prindă şoarecii din subsolul magazinului dumneavoastră, sau să ucideţi animalul pentru că nu mai doriţi să cheltuiţi bani cu el, decizia dumneavoastră va fi protejată de lege. Sunteţi liber să vă evaluaţi proprietatea aşa cum credeţi de cuviinţă. Puteţi decide să vă lustruiţi maşina des sau o puteţi lăsa să ruginească. Alegerea vă aparține. Atâta vreme cât acordaţi o întreţinere minimă maşinii pentru a trece de inspecţie, orice altă decizie veţi lua cu privire la ea, inclusiv decizia de a o da spre reciclare, este treaba dumneavoastră. Atâta vreme cât oferiţi un minim de hrană, apă şi adăpost pentru animalele dumneavoastră de companie, orice altă decizie ați lua, în afară de torturarea animalului fără niciun motiv, este treaba dumneavoastră, inclusiv decizia de a abandona animalul la adăpostul local (unde multe animale sunt fie ucise, fie vândute pentru cercetare) sau de a fi ucis de către un medic veterinar dispus să facă acest lucru.

Cu mulţi ani în urmă am adoptat un hamster de la un coleg de la facultatea de drept. Hamsterul s-a îmbolnăvit într-o noapte şi am chemat un serviciu veterinar de urgenţă. Medicul veterinar mi-a spus că suma minimă pentru o vizită de urgenţă este de 50$ şi m-a întrebat de ce aş dori să plătesc această sumă când aş putea cumpăra un hamster “nou” de la orice magazin de animale de companie pentru aproximativ trei dolari. Am dus hamsterul la veterinar oricum, dar acel eveniment a fost una dintre primele dăţi în care mi-am pus întrebări referitoare la statutul de mărfa economică al animalelor.

Ca cineva care trăieşte cu şapte companioni canini salvați pe care îi iubesc foarte mult, nu tratez această problemă cu uşurinţă. Deşi îi consider ca membri ai familiei, ei sunt încă proprietatea mea şi aş putea hotărî mâine ca ei să fie toți ucişi. Oricât de mult mi-ar place să trăiesc cu câini, dacă ar mai rămâne doar doi câini pe lume, nu aş fi în favoarea înmulţirii lor pentru ca noi să avem mai multe “animale de companie” perpetuându-le astfel statutul de proprietate. Într-adevăr, oricui îi pasă cu adevărat de câini ar trebui să viziteze o canisă unde câinii sunt înmulţiţi cu sutele sau miile şi sunt trataţi ca nimic mai mult decât o marfă. Femelele dau naștere în mod repetat până când sunt “terminate”, iar apoi sunt fie ucise, fie vândute pentru cercetare. Ar trebui, desigur, să avem grijă de toate animalele domestice care sunt acum în viaţă, dar nu ar trebui să mai aducem pe lume alte animale pentru a le folosi drept animale de companie.

Întrebarea 4: Dacă sunteţi în favoarea abolirii folosirii animalelor ca resurse, nu vă pasă mai mult de animale decât de acei oameni bolnavi care ar putea eventual fi vindecaţi prin rezultatele obținute pe baza cercetării pe animale?
Răspunsul: Nu, bineînţeles că nu. Această întrebare nu este diferită, în plan logic sau moral, de aceea care pune problema dacă aboliționiștilor le păsa mai mult de bunăstarea sudiștilor, care ar fi fost ruinați în cazul abolirii sclaviei, decât de sclavi.

Problema nu este de cine ne pasă sau cui acordăm mai mare valoare; întrebarea este dacă este justificabil din punct de vedere moral să tratăm fiinţele simţitoare – umane sau non-umane – ca mărfuri sau exclusiv ca mijloace pentru realizarea intereselor altora. Spre exemplu, în general nu credem că ar trebui să folosim oamenii împotriva voinţei lor în experimente biomedicale, chiar dacă am obţine date mult mai bune cu privire la bolile oamenilor decât atunci când folosim animalele în experimente. La urma urmei, aplicarea în context uman a datelor obţinute din experimentele pe animale – presupunând că datele obţinute sunt cât de puțin relevante – necesită o extrapolare de multe ori dificilă şi întotdeauna imprecisă. Am putea evita aceste dificultăţi prin folosirea oamenilor, ceea ce ar elimina nevoia extrapolării. Dar nu facem acest lucru, deoarece, chiar dacă nu suntem de acord în privinţa mai multor probleme de ordin moral, majoritatea dintre noi suntem de acord că folosirea oamenilor împotriva voinţei lor în experimente este exclusă ca opțiune din start. Nimeni nu sugerează că ne pasă mai mult de cei pe care nu dorim să îi folosim în experimente, decât de cei care ar beneficia de pe urma  experimentelor.

Întrebarea 5: Nu este folosirea animalelor o tradiţie sau ceva natural şi deci justificabilă din punct de vedere moral?
Răspunsul: Fiecare formă de discriminare din istoria omenirii a fost justificată ca fiind “tradiţională”. Sexismul este în mod obișnuit justificat prin faptul că este “o tradiție” ca femeile să fie supuse bărbaţilor: “Locul unei femei este în casă”. Sclavia a fost o tradiţie în majoritatea culturilor de-a lungul timpului. Faptul că un comportament poate fi descris ca fiind tradiţional nu înseamnă că devine acceptabil din punct de vedere moral.

Pe lângă “tradiţională”, unii caracterizează folosirea animalelor ca fiind “naturală” şi apoi o declară acceptabilă din punct de vedere moral. Dar din nou, a descrie ceva ca fiind natural, nu spune nimic despre moralitatea acelui lucru. În primul rând, absolut fiecare formă de discriminare practicată vreodata a fost descrisă atât ca fiind atât naturală cât şi tradiţională. Cele două noţiuni sunt adesea intershimbate. Am justificat sclavia ca reprezentând o ierarhie naturală a proprietarilor de sclavi şi a sclavilor. Am justificat sexismul ca fiind superioritatea naturală a bărbaţilor asupra femeilor. Mai mult decât atât, este puțin ciudat să descriem  obiectificarea animalelor ca fiind naturală în orice sens al cuvântului. Am creat medii şi proceduri agricole complet nenaturale în scopul maximizării profiturilor. Facem experimente bizare transplantând gene şi organe de la animale la oameni şi vice-versa. Acum clonăm animale. Niciunul dintre aceste lucruri nu poate fi descris ca natural. Etichete precum “natural” şi “tradiţional” sunt doar atât: etichete. Ele nu sunt motive. Dacă cineva justifică producerea de durere şi suferinţă animalelor folosindu-se de natură și tradiție, înseamnă că nu găsește nicio altă justificare.

O variantă a acestei întrebări se concentrează pe tradiţiile anumitor grupuri. De exemplu, în mai 1999 tribul Makah din statul Washington a ucis prima balena gri din ultimii şaptezeci de ani. Uciderea, făcută cu harpoane de oţel, arme antitanc, muniţii care străpung blindajul, bărci cu motor şi o subvenție de 310.000 de dolari de la guvernul federal, a fost apărată pe motiv că uciderea balenelor este o tradiţie a tribului Makah. Dar acelaşi argument ar putea fi (şi este) utilizat pentru apărarea mutilarii genitale în Africa şi arderea mireselor în India. Problema nu este dacă un comportament este parte a unei culturi; orice formă de comportament este parte a unei culturi. Problema este dacă el poate fi justificat din punct de vedere moral.

În sfârşit, unii argumentează că din moment ce animalele non-umane mănâncă alte animale în sălbăticie, faptul că folosim animalele este ceva natural. Avem patru răspunsuri la acest argument. În primul rând, cu toate că unele animale se mănâncă reciproc în sălbăticie, multe nu o fac. Multe animale sunt vegetariene. Mai mult, există mai multă cooperare în natură decât  “cruzimea naturii” pe care ne-o imaginăm. În al doilea rând, dacă animalele mănâncă alte animale este irelevant. Cum ar putea fi relevant faptul că animalele mănâncă alte animale? Unele animale sunt carnivore şi nu pot exista fără să mănânce carne. Noi nu ne încadrăm în această categorie. Putem trăi bine fără să mâncăm carne şi tot mai mulţi susţin ideea că atât sănătatea noastră cât şi mediul înconjurător ar beneficia de pe urma renunţării la o dieta bazată pe produsele de origine animală. În al treilea rând, animalele fac tot felul de lucruri pe care oamenii nu le consideră adecvate. De exemplu, câinii se împerechează şi îşi fac nevoile pe stradă. Asta înseamnă că ar trebui să le urmăm exemplul? În al patrulea rând, este interesant că, atunci când ni se pare convenabil, încercăm să justificăm exploatarea animalelor bazându­-ne pe presupusa noastră “superioritate”. Iar când aceasta stă în calea a ceea ce dorim să facem, ne înfățișăm brusc ca nefiind cu nimic deasupra celorlalte specii de animale sălbatice, considerându­-ne la fel de îndreptățiți să mâncăm puii de găină precum vulpile.

Întrebarea 6: Dacă nu am fi exploatat animalele, nu am avea societatea din ziua de azi. Oare acest fapt nu dovedește că folosirea animalelor este justificabilă din punct de vedere moral?
Răspunsul: Nu. În primul rând, întrebarea presupune că nu am fi inventat alternative la folosirea animalelor dacă ar fi fost necesar fie pentru că animalele nonumane nu ar fi existat, fie pentru că noi am fi luat decizia de ordin moral de a nu le exploata ca resurse. În al doilea rând, chiar dacă folosirea animalelor ar fi fost necesară pentru a ajunge la societatea din ziua de azi, același lucru ar putea fi argumentat cu privire la orice altă activitate umană. De exemplu, fără războaie, patriarhat și alte forme de violență și exploatare nu am avea societatea de azi. Faptul că o anumită activitate a fost necesară pentru ceea ce unii dintre noi consideră un final de dorit nu dovedește că acele mijloace au fost justificabile din punct de vedere moral. Americanii nu s-ar bucura de același nivel de prosperitate pe care îl au în ziua de azi dacă nu ar fi existat sclavia; asta nu înseamnă că sclavia a fost o practică acceptabilă din punct de vedere moral. În al treilea rând, există cel puțin un argument că societatea din ziua de azi cu violența sa, poluarea, distribuirea inechitabilă a resurselor, precum și cu diversele forme de nedreptate este mai puțin dezirabilă ca scop final decât cred unii și că nu ar trebui să fim atât de dornici să aprobăm căile care ne-au adus aici.

Întrebarea 7: Prin echivalarea specisismului cu rasismul şi sexismul, nu punem semnul egal între animale, oameni de culoare şi femei?
Răspunsul: Nu. Rasismul, sexismul, specisismul precum şi alte forme de discriminare sunt similare deoarece toate împărtăşesc ideea greşită că anumite caracteristici irelevante din punct de vedere moral (rasa, sexul, specia) pot fi utilizate pentru a exclude fiinţe cu interese din comunitatea morală sau pentru a subevalua interesele lor printr-o încălcare explicită a principiului considerării egale. De exemplu, specisismul şi sclavia sunt similare deoarece atât animalele cât şi oamenii au interesul de bază de a nu fi tratați ca obiecte şi totuși sunt tratați ca obiecte pe baza unor criterii irelevante din punct de vedere moral. A nega animalelor acest drept fundamental pur și simplu pentru că sunt animale este ca şi cum am spune că nu ar trebui sa abolim sclavia bazată pe diferența de rasă din cauză că percepem rasa scavilor ca fiind una inferioară. Argumentul folosit pentru a susține sclavia şi argumentul folosit pentru a susține exploatarea animalelor sunt din punct de vedere structural similare: excludem fiinţe cu interese din comunitatea morală, deoarece există o presupusă diferenţă între “ei” şi “noi”,  diferenţă care nu ar trebui să fie semnificativă din acest punct de vedere. Poziţia drepturilor animalelor susţine că dacă animalele au valoare morală, principiul considerării egale ne cere să ne oprim din a le trata ca pe obiecte.

O întrebare similară care apare adesea în acest context este dacă specisismul este “la fel de rău” ca rasismul, sexismul sau alte forme de discriminare. În general nu este util să măsurăm răul. A fost “mai rău” că Hitler a ucis evrei decât că a ucis catolici sau rromi? Este sclavia “mai rea” decât genocidul? Este sclavia bazată pe diferența de rasă “mai rea” decât cea care nu este bazată pe diferența de rasă? Este sexismul “mai rău” decât sclavia sau genocidul? Sau este “mai rău” decât sclavia, dar nu mai rău decât genocidul? Sincer, nici nu sunt sigur ce înseamnă aceste întrebări, dar bănuiesc că persoanele care le iau în considerare presupun implicit că un grup este “mai bun” decât altul. În orice caz, aceste forme de discriminare sunt toate groaznice și sunt groaznice în moduri diferite. Dar toate au ceva în comun: toate tratează oamenii ca pe obiecte care nu au interese care trebuie protejate. Din acest punct de vedere toate aceste forme de discriminare – oricât de diferite ar fi – sunt similare specisismului care ne face să tratăm animalele ca pe obiecte.

În cele din urmă, sunt unii care susţin că a spune că unele animale au o capacitate cognitivă mai mare decât unii oameni, cum ar fi cei cu retard sever sau extrem de senili, punem pe picior de egalitate acei oameni cu animalele, caracterizându-i într-un mod lipsit de respect. Din nou, aceast lucru pierde esenţa argumentului pentru drepturile animalelor. Timp de secole am justificat tratamentul animalelor ca resurse deoarece se presupunea că lor le lipsesc anumite caracteristici pe care noi le avem. Dar unele animale au o asemenea caracteristică “specială” într-un grad mai mare decât unii dintre noi, iar unii oameni nu o au deloc. Ideea este că, deşi o anumită caracteristică poate fi utilă în anumite situaţii, singura caracteristică care este necesară pentru a avea semnificaţie morală este capacitatea de a simți. Nu tratăm şi nu ar trebui să tratăm acei oameni cu dizabilități ca pe resurse. Şi dacă am crede cu adevărat că animalele au interese semnificative din punct de vedere moral, atunci ar trebui să aplicăm principiul considerării egale şi să nu le tratăm ca resurse. Argumentul pentru drepturile animalelor nu scade respectul pentru viaţa oamenilor; el creşte respectul pentru toate formele de viaţă.

Întrebarea 8: Hitler a fost vegetarian. Ce ne spune acest lucru despre vegetarieni?
Răspunsul: Nu spune nimic mai mult decât că unii oameni răi pot fi de asemenea vegetarieni. Întrebarea în sine se bazează pe un silogism invalid: Hitler a fost vegetarian; Hitler a fost rău; prin urmare vegetarienii sunt răi. Stalin a mâncat carne şi nu a fost un înger. El a fost responsabil pentru moartea a milioane de oameni nevinovaţi. Ce ne spune asta despre mâncătorii de carne? La fel cum nu putem concluziona că cei care consumă carne au ceva în comun cu Stalin în afară de consumul de carne, nu putem concluziona că vegetarienii au ceva în comun cu Hitler în afară de vegetarianism. Mai mult, nu se ştie cu siguranţă dacă Hitler a fost vegetarian. Şi în orice caz, interesul naziştilor de reducere a consumului de carne nu a fost o chestiune ce ţinea de statutul moral al animalelor, ci reflecta o preocupare pentru sănătate, vindecare, evitarea ingredientelor artificiale din produsele alimentare şi farmaceutice, toate ținând de obiectivele naziste de “igienă rasială”.

O altă versiune a acestei întrebări este: deoarece naziştii au favorizat de asemenea drepturile animalelor înseamnă asta oare că teoria drepturilor animalelor este falită şi că încearcă să devalorizeze oamenii? Încă o dată, această întrebarea este absurdă. În primul rând întrebarea se bazează pe date incorecte. Naziştii nu erau în favoarea drepturilor animalelor. Legile privind bunăstarea animalelor din Germania au limitat vivisecţia într-o oarecare măsură, dar nu prea au reflectat dorinţa socială de a aboli statutul de proprietate al animalelor. La urma urmei, naziştii au ucis cu sânge rece milioane de oameni şi animale în timpul celui de-al doilea război mondial, lucru incompatibil atât cu poziția drepturilor animalelor cât și cu cea a drepturilor omului. A spune că naziştii au susţinut drepturile animalelor este la fel de corect cu a spune că americanii susţin drepturile animalelor pentru că avem o lege federală pentru bunăstarea animalelor.

Dar dacă ar fi fost invers: naziştii ar fi sprijinit abolirea tuturor formelor de exploatare a animalelor? Ce ar spune asta despre ideea de drepturile animalelor? Răspunsul este foarte clar: nu ar spune nimic despre faptul că drepturile animalelor sunt bune sau rele. Dilema poate fi rezolvată numai prin a discuta dacă argumentele morale aduse în favoarea drepturilor animalelor sunt valide sau nu. Naziştii au susţinut de asemenea foarte puternic căsătoria. Face asta din căsătorie o instituţie inerent imorală? Naziştii credeau de asemenea că sportul este esenţial pentru dezvoltarea unui caracter puternic. Înseamnă asta că sporturile competitive sunt în mod inerent imorale? Isus Hristos a predicat despre împărţirea resurselor în mod echitabil. Gandhi a promovat un mesaj similar, aşa cum a făcut şi Stalin. Dar Stalin de asemenea a devalorizat oamenii. Putem oare concluziona că ideea de a împărţi resursele în mod echitabil are un defect moral inerent care ar păta imaginea lui Isus sau Gandhi? Nu, bineînţeles că nu. Nu devalorizăm viaţa oamenilor atunci când acordăm importanţă intereselor animalelor după cum nu devalorizăm viaţa oamenilor “normali” atunci când acordăm importanţă anumitor oameni, precum cei cu retard sever, şi interzicem folosirea lor în experimente.

Întrebarea 9: Unde tragi linie în privinţa celor care pot avea drepturi? Au insectele drepturi? Răspunsul: Trag linia la capacitatea de a simți, pentru că, aşa cum am argumentat, fiinţele simţitoare au interese şi deţinerea acestor interese este condiţia necesară şi suficientă pentru calitatea de membru al comunității morale. Sunt insectele fiinţe simţitoare? Sunt ele fiinţe conştiente cu minți care experimentează durerea şi plăcerea? Nu ştiu. Dar faptul că nu ştiu exact unde trebuie să trag linia sau că îmi este greu să trag o linie, nu mă scuteşte de obligaţia de a trage linie undeva și nici nu îmi permite să folosesc animalele după bunul meu plac. Deşi poate că nu știu dacă insectele sunt fiinţe simţitoare, ştiu că vacile, porcii, puii de găină, cimpanzeii, caii, căprioarele, câinii, pisicile şi şoarecii sunt simțitoare. De acemenea, în zilele noastre este acceptat faptul că peştii sunt de asemenea fiinţe simţitoare. Deci faptul că nu ştiu de ce parte a liniei să plasez insectele, nu mă scuteşte de obligaţia morală faţă de animalele de care ştiu că sunt simtitoare.

În general această întrebare are ca scop să demonstreze că dacă nu ştim unde să tragem linia în privința chestiunilor legate de moralitate sau dacă ni se pare greu să trasăm o linie, atunci nu ar mai trebui să o tragem deloc. Acest raționament este invalid. Să luăm următorul exemplu. Există un mare dezacord în privința întinderii şi amplorii drepturilor omului. Unii argumentează că îngrijirea medicală şi educaţia sunt drepturi fundamentale pe care un guvern civilizat ar trebui să le asigure tuturor; alţii argumentează că îngrijirea medicală şi educaţia sunt mărfuri ca toate celelalte şi nu fac subiectul drepturilor omului, iar lumea trebuie să plătească pentru ele. Dar, bănuiesc că indiferent de neînţelegerile noastre cu privire la drepturile omului – oricât de nesiguri am fi cu privire la locul unde ar trebui să tragem linia – cu toţii am fi de acord cu siguranță că genocidul este greşit din punct de vedere moral. Nu spunem că este acceptabil din punct de vedere moral să ucidem populaţii întregi pentru că nu suntem de acord dacă omul este sa nu îndreptățit la asistenţa medicală. În mod similar, incertitudinea sau dezacordul cu privire la capacitatea de a simţi a furnicilor nu ne dă dreptul să ignorăm interesele cimpanzeilor, vacilor, porcilor, găinilor şi altor animale despre care ştim că sunt simţitoare.

Întrebarea 10: Au oamenii care şi-au pierdut capacitatea de a simţi, cum ar fi cei aflați în moarte cerebrală, dreptul de a nu fi trataţi ca obiecte?
Răspunsul: Dacă unui om îi lipseşte cu adevărat capacitatea de a simţi – nu este conştient și nu își dă seama de nimic şi nu îşi va recăpăta conştiinţa sub nicio formă – atunci, prin definiţie, omul nu poate avea interesul de a nu suferi (sau orice alt fel de interes). Într-o astfel de situaţie, s-ar putea discuta în mod convingător că este acceptabil din punct de vedere moral să fie folosite organele unui asemenea om pentru a salva viaţa altora – şi este o practică obişnuită să se facă acest lucru în cazul în care omul a fost de acord în prealabil să îşi doneze organele sau dacă familia îşi dă consimţământul.

Ar trebui, bineînţeles, să fim preocupaţi dacă un om aflat aparent în moarte cerebrală este într-adevăr lipsit de orice activitate cognitivă. Ar trebui, de asemenea, să fim sensibilizați de preocupările familiei celui aflat în comă, ei se pot opune utilizării omului din diferite motive, cum ar fi opoziţia din motive religioase față de transplantul de organe. Dar oamenii care sunt cu adevărat în moarte cerebrală într-un mod ireversibil nu diferă cu nimic de plante; ei sunt în viaţă, dar nu sunt conştienţi şi nu au niciun interes de protejat. A acorda acestor oameni dreptul fundamental de a nu fi trataţi ca resurse nu are niciun sens.

Întrebarea 11: Dacă vrem să tratăm interesele similare în mod similar, înseamnă faptul că recunoaştem că animalele au dreptul fundamental de a nu fi proprietate, că avortul ar trebui să fie, de asemenea, interzis?
Răspunsul: Avortul ridică o serie de probleme dificile, în special din cauza dimensiunii religioase a acestei controverse. Mulţi dintre cei care se opun avortului cred că însufleţirea are loc în momentul concepției. Această credinţă îi face pe unii adversari ai avortului să se opună oricăror măsuri care ar interfera cu dezvoltarea ulterioară a fătului, inclusiv utilizării dispozitivelor intrauterine sau medicamentelor care previn implantarea ovulului fertilizat la nivelul peretelui uterin. Adversarii avortului consideră irelevant faptul că fetusul sau ovul fecundat nu sunt conştiente; fătul are “interese” spirituale şi este considerat o fiinţă morală deplină şi completă în ochii lui Dumnezeu, de îndată ce are un suflet.

Un alt factor care complică dezbaterea asupra avortului este că din punct de vedere cultural statutul de “mamă” al femeii însărcinate şi al fătului de “copil” tinde să apară imediat după ce femeia află că este însărcinată, mai ales în cazurile în care femeia vrea să aibă un copil. Asta înseamnă că, din momentul concepției sau imediat ce o luăm la cunoștință, tindem să privim fetusul ca pe persoana umană – copilul – care va deveni. Dar această caracterizare nu schimbă cu nimic faptul biologic că un ovul fecundat nu are interese în același fel în care le are un copil.

Dacă abordăm problema avortului în afara contextului religios şi al sufletelor, precum şi în afara convenţiilor sociale care descriu femeia însărcinată ca “mamă” şi fetusul ca și “copil” din momentul concepției, devine mult mai greu de înţeles cum se poate spune că fetuşii – în special cei de la începutul sarcinii – ar putea avea interese. Deşi nu se ştie cu siguranţă dacă fetuşii sunt conştienţi, este clar că fetuşii de la începutul sarcinii nu sunt, şi deci nu au niciun interes în a nu suferi – ei nu pot suferi. Mai mult, nu este clar cum fetuşii care nu sunt simțitori pot avea un interes în a-şi continua existenţa. Deşi un făt normal va continua până la termen şi va duce la naşterea unei persoane umane, fătul care nu este simțitor nu poate avea un interes în continuarea existenţei.

Fiinţe simţitoare sunt cele care sunt conştiente de durere şi de plăcere; acelea care au un fel de minte şi o conștiință de sine. Răul pe care moartea îl provoacă unei fiinţe simţitoare este că el sau ea nu va mai putea avea experienţe conştiente. Dacă mă omori fără durere în timp ce dorm, îmi faci rău pentru că mă lipsești de capacitatea de a avea alte experienţe ca fiinţă simţitoare, pe care, în virtutea faptului că nu am ales să mă sinucid, vreau să le am. Şi experienţa noastră referitoare la fiinţele simţitoare, altele decât oamenii, susţine în mod rezonabil poziţia că toate fiinţele simţitoare au în comun interesul de a continua să trăiască – capacitatea de a simți este doar un mijloc pentru continuarea existenţei organismelor care sunt capabile să experimenteze mental plăcerea şi durerea. Nu putem face analogii între un fetus şi o persoană care doarme; fetusul nu a fost niciodată simţitor şi, prin urmare, nu a posedat vreodată interesele care sunt caracteristice tuturor fiinţelor simţitoare.

Dacă pretindem că un ovul fertilizat care nu este simțitor are un interes în continuarea existenţei pur şi simplu pentru că există o probabilitate mare ca în nouă luni să devină un copil cu interese, atunci susţinem ideea că un ovul fertilizat are un interes în a-şi continua existenţa imediat după momentul concepţiei. Iar dacă putem spune că un ovul fertilizat are interesul de a-şi continua existenţa imediat dupa concepţie, devine greu de înţeles de ce nu spunem, de asemenea, că un spermatozoid şi un ovul au interese legate de concepţie înainte de producerea unirii lor. Diferenţa principală dintre un ovul fecundat şi spermă şi ovul este legată de probabilitate (este mai probabil ca un ovul fecundat să devină un copil decât este pentru un spermatozoid să fecundeze un ovul) şi nimic mai mult.

În măsura în care am putea spune, de exemplu, că este în “interesul” fătului ca femeia gravidă să nu fumeze în timpul sarcinii, o astfel de afirmaţie nu este cu nimic diferită de a spune că este în “interesul” unui motor să fie lubrifiat în mod corespunzător sau al unei plante să fie udate. Deşi ar fi prudent pentru femeia gravidă să nu fumeze dacă ea are interesul să aibă un copil sănătos (la fel cum ar fi prudent să punem ulei la mașină sau să udăm plantele), fătul care nu este simțitor nu are încă o bunăstare bazată pe experiență, nu are preferințe și nu dorește nimic. În lipsa unei credinţe religioase referitoare la însufleţirea fetuşilor este greu de înţeles de ce avortul unui făt aflat la primele stadii ale dezvoltării este inacceptabil din punct de vedere moral sau cum avortul poate fi considerat un rău pentru un fetus care nu are capacitatea de a simți. Dacă avortul unui făt este inacceptabil din punct de vedere moral, atunci aşa ar trebui să fie şi utilizarea dispozitivelor intrauterine sau a medicamentelor, cum ar fi RU486, care previne ataşarea de peretele uterului a ovulului fecundat. Şi am putea ajunge la concluzia că un spermatozoid şi un ovul au interesul de a fi uniţi și deci utilizarea metodelor contraceptive încalcă interesele lor. Din nou, în absenţa unui cadru religios, aceste puncte de vedere par de neconceput.

Dar dacă stabilim că unii fetuşi sunt conştienţi? Desigur, fetuşii din ultima perioadă a sarcinii reacționează la anumiți stimuli. S-ar putea ca aceşti fetuşi să fie simţitori şi să aibă o bunăstare bazată pe experiență. În acest caz, ar avea sens să spunem că asemenea fetuşi au interese. Dar chiar dacă presupunem că fetuşii au un drept fundamental care împiedică tratarea lor în întregime instrumentală, avortul prezintă un conflict mai neobişnuit de drepturi. Un titular cu dreptului există în corpul unui alt titular cu drepturi şi depinde de ea pentru însăşi existenţa care serveşte ca predicat pentru ca fătul să aibă interese de la bun început. Un astfel de conflict este unic, iar protecţia intereselor fătului riscă intruziunea statului în corpul femeii şi a intereselor sale private într-un mod în care nicio alta forma de protejare a drepturilor nu o face. Dacă un părinte abuzează de copilul său în vârstă de 3 ani, statul le poate lua copilul în scopul de a-i proteja interesele. Statul nu poate proteja interesele fătului fără a interveni asupra autonomiei corporale a femeii şi forţând-o să continue o sarcină nedorită. Dar mai există și cazul în care capacitatea de a simți a fetuşilor pledează în favoarea metodele de avort care sunt la fel de sigure atât pentru femeie cât și pentru fătul pe care îl păstrează în viață.

Întrebarea 12: Dacă devenim vegetarieni animalele vor avea în mod inevitabil de suferit atunci când plantăm legume. Care este diferenţa dintre creşterea şi uciderea animalelor pentru hrană şi uciderea lor neintenţionată ca o consecință a cultivării plantelor?
Răspunsul: Dacă vom trece de la agricultura bazată pe carne la una pe bază de plante, vom strămuta în mod inevitabil şi chiar omorî animale simţitoare când vom planta legume. Cu siguranţă, însă, este o diferenţă semnificativă între a crește şi ucide animale pentru mâncare şi a le face rău în mod neintenţionat în procesul de plantare a legumelor, o activitate care are ea însăşi este făcută cu intenția de a preveni uciderea fiinţelor simţitoare.

Pentru a înţelege acest lucru, luaţi în considerare următorul exemplu. Construim drumuri. Conducem automobile. Ştim că din punct de vedere statistic atunci când construim un drum, unii oameni – nu ştim dinainte care – vor avea de suferit ca urmare a accidentelor auto. Cu toate acestea, există o diferenţă morală fundamentală între o activitate care are o consecinţă inevitabilă, dar nedorită, şi uciderea intenţionată. În mod similar, faptul că animalele pot fi rănite ca o consecinţă neintenţionată a plantării legumelor, chiar dacă nu am folosi produse chimice toxice şi am avea mare grijă pentru a evita rănirea lor, nu înseamnă că este acceptabil din punct de vedere moral să le ucidem în mod intenţionat.

O întrebare înrudită este: de ce nu au drepturi şi plantele, având în vedere că sunt vii? Această  întrebare este pusă oricărui vegetarian care se află în compania unui mâncător de carne. Aceşti consumatori de carne, de altfel persoane raţionale şi inteligente, când sunt confruntați cu un vegetarian, disconfortul legat de dieta lor iese la suprafaţă ca o formă de apărare.

Nimeni nu crede că plantele sunt fiinţe simţitoare. Dacă aş mânca roşia ta și câinele tău, nu ai privi aceste acțiuni ca fiind similare. Din câte ştim, plantele nu sunt simţitoare. Ele nu sunt conştiente şi nici capabile să simtă durerea. Plantele nu au sistem nervos central, nici endorfine, nici receptori pentru benzodiazepine sau orice alt indiciu că ar fi simţitoare. Plantele nu au interese; animalele au.

Întrebarea 13: Faptul că beneficiem de medicamente sau proceduri elaborate în urma folosirii animalelor nu este incompatibil cu adoptarea unei perspective a drepturilor animalelor?
Răspunsul: Nu, nu este. Cei care susţin exploatarea animalelor susţin adesea că acceptarea “beneficiilor” rezultate în urma folosirii animalelor ar fi în contradicţie cu critica adusă exploatării animalelor.

Această poziţie, desigur, nu are niciun sens. Cei mai mulţi dintre noi ne opunem discriminării rasiale şi totuşi trăim într-o societate în care oamenii albi din clasa de mijloc se bucură de beneficiile discriminării rasiale din trecut; adică majoritatea se bucură de un standard de viaţă pe care nu l-ar fi avut dacă ar fi existat o distribuţie nediscriminatorie şi echitabilă a resurselor, inclusiv oportunități educaţionale şi de muncă. Mulţi dintre noi susţinem măsuri de sprijin, cum ar fi programele de acțiune afirmativă care sunt menite să corecteze practicile de discriminare din trecut. Dar cei care se opun discriminării rasiale nu sunt obligaţi să părăsească Statele Unite ale Americii sau să se sinucidă pentru că nu putem evita faptul că albii sunt beneficiarii discriminării din trecut a oamenilor de culoare.

Luaţi în considerare un alt exemplu: să presupunem că societatea locală de apă angajează copii, iar noi ne opunem încadrării în muncă a copiilor. Suntem obligaţi să murim de deshidratare deoarece compania de apă a ales să încalce drepturile copilului? Nu, bineînţeles că nu. Am fi obligați să susţinem abolirea acestei forme de folosire a copiilor, dar nu am fi obligaţi să murim. În mod similar, ar trebui să ne adunăm la nivel colectiv şi să cerem împreună terminarea exploatării animalelor, dar nu suntem obligaţi să acceptăm exploatarea animalelor sau să ne lipsim de orice beneficiu care ar putea rezulta din asta.

Cu siguranţă am putea face medicamente şi dezvolta proceduri chirurgicale fără utilizarea animalelor şi mulţi ar prefera acest lucru. Cei care se opun folosirii animalelor pentru aceste scopuri, nu au totuși niciun control asupra reglementărilor guvernamentale sau politicilor corporaționale cu privire la animale. A spune că ei nu pot să critice în mod constant acțiunile guvernului sau industriei în timp ce beneficiează de aceste acțiuni, asupra cărora nu au niciun control, este absurd din punct de vedere logic. Şi ca o chestiune de ideologie politică, este o aprobare cât se poate de deranjantă a supunerii de necontestat față de politicile statului. Într-adevăr, ideea că noi trebuie să îmbrăţişăm fie exploatarea animalelor, fie să respingem absolut orice implică utilizarea animalelor este la fel de straniu  precum sloganul “iubește-l sau lasă-l” exprimat de pseudo-patrioţii care au criticat implicarea Americii în războiul din Vietnam.

Mai mult decât atât, oamenii au obiectificat atât de mult animalele, încât este practic imposibil să evităm complet exploatarea lor. Produse derivate din cele origine animală sunt utilizate în o mare varietate de lucruri, inclusiv pentru asfaltul drumurilor şi în ţesăturile sintetice. Dar faptul că este imposibil să evităm orice contact cu exploatarea animalelor nu înseamnă că nu putem evita formele cele mai evidente şi cele mai grave. Cine nu este naufragiat într-o barcă de salvare sau pe un vârf de munte va putea evita întotdeauna consumul de carne şi produse lactate, produse care nu ar exista fara utilizarea animalelor, spre deosebire de medicamente şi proceduri medicale, care ar putea fi dezvoltate în absența testelor pe animale.

Întrebarea 14: Este posibil ca preocuparea pentru un tratament “uman” va duce în cele din urmă la recunoaşterea faptului că animalele au dreptul de bază de a nu fi tratate ca obiecte şi eliminarea ulterioară a utilizării lor instituţionalizate?
Răspunsul: Nu, nu este posibil. Legile anti-cruzime care presupun tratamentul uman al animalelor au fost populare în Statele Unite şi în Marea Britanie de mai bine de o sută de ani şi totuşi acum folosim mai multe animale și în moduri mult mai oribile decât oricând înainte. Sigur, au existat anumite schimbări. În unele locuri, cum ar fi Marea Britanie, viţeilor li s-a acordat mai mult spaţiu si o oarecare interacţiune socială înainte de a fi ucişi; în unele state americane utilizarea capcanei cu pedală este interzisă, iar animalele folosite pentru blana lor sunt prinse în capcane “căptuşite” sau sunt crescute în mici cuşti de sârmă înainte de a fi gazate sau electrocutate. În baza legii federale de bunăstare a animalelor primatele ar trebui să primească stimulări psihologice în timp ce le folosim în experimente oribile în care le infectăm cu boli sau încercăm să stabilim cat de multe radiaţii pot îndura înainte de a deveni disfuncţionale. Unele practici, cum ar fi luptele de animale au fost scoase în afara legii, dar, aşa cum am argumentat, astfel de interdicţii ne spun mai multe despre prejudecăţile noastre față de diversele clase sociale decât despre preocuparea noastră morală pentru animale. În concluzie, schimbările la care am fost martori ca rezultat al legilor pentru bunăstarea animalelor nu sunt decât de ochii lumii.

Acest lucru nu ar trebui să ne surprindă. Legile anti-cruzime presupun că animalele sunt proprietatea oamenilor şi în acest context ar trebui să apară presupusul echilibru dintre interesele omului şi cele ale animalelor. Dar, aşa cum am văzut, nu putem echilibra interesele proprietarilor cu cele ale proprietății lor, deoarece proprietatea nu poate avea interese care să poată fi protejate împotriva proprietarului. Principiul tratamentului uman, aşa cum este aplicat de legile de bunăstarea animalelor, nu face nimic mai mult decât să ceară proprietarilor de animale să acorde un anumit nivel de grijă, şi nu mai mult, care este necesar realizării unui anumit scop. Dacă folosim animalele în experimente, ele trebuie să primească acel nivel de îngrijire, şi nu mai mult, care este necesar pentru a produce date valide. Dacă folosim animalele pentru a face din ele haine de blană, ele trebuie sa primească acel nivel de îngrijire, şi nu mai mult, care este necesar pentru a produce haine de blană moi şi strălucitoare. Dacă folosim animalele pentru hrană, ele trebuie să primească acel nivel de îngrijire, şi nu mai mult, care este necesar pentru a produce carne care poate fi vândută la un anumit preţ pentru a satisface o anumită cerere. Dacă folosim câini pentru a ne păzi proprietatea, trebuie să le oferim acel nivel de îngrijire care este necesar pentru a susţine câinele în acest scop. Atâta vreme cât vom da câinelui un minim de mâncare, apă şi adăpost – un câine mort nu ar servi scopului – putem lega câinele cu un lanț de un metru şi îl putem bate, chiar excesiv, în scopuri “disciplinare”.

Pretindem că recunoaştem faptul că interesul animalelor de a nu suferi este important din punct de vedere moral, dar practicile noastre contrazic această afirmaţie. Dacă e să onorăm cu adevărat interesele morale ale animalelor, atunci trebuie să eliminăm exploatarea lor instituţionalizată şi nu doar să reglementăm utilizarea lor prin măsuri de bunăstare a animalelor care presupun legitimitatea statutului lor de proprietate.

Întrebarea 15: Nu schimbă statutul de proprietate al animalelor legi precum The Endangered Species Act care interzice uciderea anumitor specii de animale pe cale de dispariţie?
Răspunsul: Nu. The Endangered Species Act şi alte măsuri similare protejează numai anumite specii care sunt importante pentru oameni pentru anumite scopuri; astfel de legi nu recunosc faptul că animalele au altă valoare în afară de cea dată de oameni. Unii au argumentat – în mod eronat din punctul meu de vedere – că aceste legi prevăd de fapt “drepturi” pentru animale. În realitate, aceste legi nu diferă cu nimic de cele care protejează pădurea tropicală, râurile, munții sau orice alte lucruri fără simțire pe care oamenii, indiferent de motiv, decid să le prețuiască pentru propriile interese. Aceste măsuri nu implică recunoaşterea faptului că speciile protejate au o valoare similară celei pe care o atribuim fiecărui om ca o condiţie minimă pentru calitatea de membru al comunității morale.

Sub presiunea economică guvernele caută acum să retragă unele specii de pe lista speciilor pe cale de dispariţie care sunt protejate şi de a le reda ca pradă vânătorilor, astfel încât din taxele generate de licenţele de vânătoare şi comerţul cu trofeele de animale să poată plăti  întreţinerea animalelor rămase. Moratoriile cu privire la uciderea anumitor specii sunt aproape întotdeauna eliminate imediat ce populaţia abia trece dincolo de limita de extincţie, invitând astfel la “recoltarea” animalelor în exces. Cu toate acestea, nu tratăm la fel oamenii. Nu considerăm că este adecvat să folosim persoanele fără adăpost ca donatori de organe pentru a subvenţiona costurile de asistenţă socială ale altor persoane fără adăpost. Nu aprobăm “recoltarea” oamenilor.

În orice caz, legi precum The Endangered Species Act nu recunosc faptul că animalele, pentru că sunt simţitoare, au o valoare morală dincolo de cea pe care le-o dau oamenii. Astfel de legi consideră animalele ca orice altă resursă pe care dorim să o păstrăm pentru beneficiul generaţiilor viitoare. Protejăm temporar animale precum elefanţii astfel încât următoarele generaţii de oameni să poată folosi elefanţii, dar elefanţii sunt, în cele din urmă, doar mărfuri economice şi atâta vreme cât vor exista suficienţi elefanţi vom pune mai mult preţ pe brăţările din fildeş decât pe interesele lor.

În cele din urmă trebuie să se înţeleagă că este improbabil ca orice schimbare semnificativă privind statutul de proprietate al animalelor să vină ca rezultat al legislaţiei sau al proceselor în instanță în lipsa unei schimbări sociale semnificative în atitudinea noastră față de animale. Nu legea este cea care va schimba raționamentul nostru moral privitor la animale; trebuie să fie invers. Nu legea a abolit sclavia; într-adevăr legea a protejat deţinerea de sclavi şi instituţia sclaviei nu a fost abolită de către lege ci de către Războiul Civil. Economia mondială din ziua de azi este cu mult mai dependentă de exploatarea animalelor decât era sudul Statelor Unite de sclavie. Exploatarea animalelor nu va fi terminată printr-o declarație a Curţii Supreme sau de un act al congresului – cel puţin nu până când o majoritate dintre noi nu va accepta poziţia că instituţia deținerii de animale este inacceptabilă din punct de vedere moral.

Întrebarea 16: Dacă animalele au drepturi înseamnă asta că ar trebui să pedepsim uciderea animalelor în acelaşi fel în care pedepsim uciderea unui om?
Răspunsul: Nu, bineînţeles că nu. Este cu siguranţă adevărat că dacă noi, ca societate, am acorda vreodată cu adevărat semnificaţie morală intereselor animalelor şi am recunoaşte obligaţia noastră de a aboli şi nu doar de a reglementa exploatarea animalelor, probabil că am integra acestă perspectivă în legile penale care interzic în mod oficial şi pedepsesc tratarea animalelor ca resurse. Dar asta nu ar înseamnă că trebuie să pedepsim uciderea unui animal de către un om în exact acelaşi fel în care pedepsim uciderea unui om de către alt om. De exemplu, recunoașterea faptului că animalele au valoare morală, nu înseamnă că trebuie să dăm în urmărire penală pentru omor pe cineva care a condus fără grijă și a lovit un raton. Urmărirea penală a oamenilor care ucid alţi oameni serveşte mai multor scopuri care nu sunt relevante în cazul animalelor. De exemplu, urmăririle penale permit familiilor victimelor să aibă un sentiment de împăcare şi, deşi există multe dovezi etologice că multe dintre animalele non-umane resimt cu tristețe pierderea membrilor familiei sau grupului, un proces penal nu ar fi semnificativ pentru ele.

Întrebarea 17: Dacă animalele au drepturi, nu înseamnă asta că trebuie să intervenim pentru a opri animalele din a ucide alte animale sau că ar trebui să acţionăm pentru a preveni răul față de animale venit din orice altă sursă?
Răspunsul: Nu. Dreptul fundamental de a nu fi tratat ca un obiect înseamnă că nu putem trata animalele exclusiv ca mijloace pentru realizarea intereselor oamenilor – la fel cum nu putem trata astfel alţi oameni. Chiar dacă avem legi care împiedică oamenii să deţină alţi oameni sau să-i folosească ca subiecți în experimente biomedicale fără consimțământul acestora, în general nu cerem ca oamenii să împiedice vătămarea altor oameni în orice situaţie. Nicio lege nu prevede ca Jane să-l împiedice pe Simon să-i facă rău lui John, atâta vreme cât Jane şi Simon nu conspiră la o crimă împotriva lui John sau dacă acţionează în mod concertat în alt mod, şi atât timp cât Jane nu are nici o relaţie cu John care ar conduce la o astfel de obligaţie.

Mai mult decât atât, cel puţin în Statele Unite, legea nu impune oamenilor “datoria de a ajuta” nici măcar atunci când este vorba despre alţi oameni. Dacă merg pe stradă şi văd o persoană întinsă pe jos, leşinată, înecându-se cu faţa în jos într-o baltă, legea nu îmi impune nicio obligaţie de a ajuta acea persoană chiar dacă tot ceea ce ar trebui să fac este să o întorc, ceva ce aș putea face fără niciun risc sau inconvenient major pentru mine.

Ideea este că dreptul fundamental al oamenilor de a nu fi trataţi ca obiecte nu garantează că oamenii vor ajuta alţi oameni sau că suntem obligaţi să intervenim în a preveni vătămarea oamenilor de către animale sau alţi oameni. În mod similar, dreptul fundamental al animalelor de a nu fi tratate ca obiecte înseamnă că nu putem trata animalele ca resursele noastre. Aceasta nu înseamnă neapărat că avem obligaţii morale sau legale de a le ajuta sau de a interveni pentru a preveni vătămarea lor.

Întrebarea 18: Nu este problema acordării animalelor a dreptului fundamental de a nu fi tratate ca obiecte doar o chestiune de opinie? Ce drept are cineva să-i spună altcuiva să nu mănânce carne sau alte produse de origine animale sau cum să folosească sau să trateze animalele?
Răspunsul: Drepturile animalelor nu sunt o chestiune de opinie mai mult decât orice altă problemă de ordin moral. Această întrebare nu diferă cu nimic din punct de vedere logic şi moral de cea care ar pune problema dacă moralitatea sclaviei este o chestiune de opinie. Am decis că sclavia este condamnabilă nu doar ca o chestiune de opinie, ci pentru că sclavia tratează oamenii exclusiv ca resurse ale altora şi reduce oamenii la statutul de obiecte,  lipsindu-i astfel de semnificaţie morală.

Ideea că drepturile animalelor sunt doar o chestiune de opinie este direct legată de statutul de proprietatea al animalelor; această întrebare, ca majoritatea celorlalte examinate aici, presupune legitimitatea considerării animalelor drept lucruri care există numai ca mijloace pentru realizarea intereselor oamenilor. Deoarece considerăm animalele proprietatea noastră, credem că avem dreptul să le valorificăm în modurile pe care le considerăm adecvate. Dacă, totuşi, nu avem nicio justificare morală pentru a trata animalele ca proprietate, atunci întrebarea dacă ar trebui să mâncăm carne sau să folosim animalele în experimente sau să le impunem durere şi suferinţă pentru sport sau divertisment nu este mai mult o chestiune de opinie decât statutul moral al sclaviei.

Mai mult decât atât, atâta vreme cât animalele sunt tratate ca proprietate, vom continua să credem că ceea ce constitue un tratament “uman” pentru proprietatea noastră este o chestiune de opinie pentru că noi suntem cei care decidem cât de mult valorează ea. Aşa cum avem opinii cu privire la valoarea altor lucruri pe care le posedăm, putem avea opinii despre valoarea animalelor pe care le deținem. Deşi evaluarea pe care o facem poate fi prea mare sau prea mică în raport cu valoarea sa de piaţă, aceasta nu este în general considerată o chestiune de ordin moral. Deci când Jane îl critică pe Simon pentru că îşi bate câinele în mod regulat pentru a se asigura că acesta va fi un câine rău şi folositor pentru pază, Simon are perfectă dreptate să-i răspunde lui Jane că evaluarea ei asupra proprietăţii lui nu este o chestiune morală care poate fi adusă în discuție, ci ţine de dreptul lui la proprietate.

La un alt nivel, această întrebare se referă la un subiect discutat în introducere, perspectiva că moralitatea este o chestiune relativă ce ţine de convenţii, comoditate sau tradiţie, fără nicio pretenție de adevăr obiectiv. Dacă ar fi adevărat, atunci moralitatea genocidului, a sclaviei sau a molestării copiilor nu ar fi nimic mai mult decât chestiuni de opinie. Deşi este adevărat că teoriile referitoare la moralitate nu pot fi dovedite în acelaşi mod în care sunt dovedite cele matematice, aceasta nu înseamnă că “merge orice”. Unele opinii privitoare la moralitate sunt susţinute de motive mai bune decât altele, iar unele “se potrivesc” mai bine cu alte puncte de vedere pe care le avem. Opinia potrivit căreia putem trata animalele ca lucruri pentru simplul motiv că noi suntem oameni iar ele nu sunt, este pur şi simplu specisism. Poziția potrivit căreia  nu ar trebui să tratăm animalele ca pe obiecte este în conformitate cu ideea că animalele au interese semnificative din punct de vedere moral. Nu tratăm oamenii în mod exclusiv ca  resurse; am abolit instituţia deținerii de oameni. Am constatat că nu există niciun motiv sănătos din punct de vedere moral pentru a trata animalele în mod diferit în scopul realizării dreptului de a nu fi tratate ca lucruri şi că perspectiva drepturilor animalelor nu înseamnă că nu putem alege omul în detrimentul animalul în situaţii de urgenţă reală sau conflict pe care nu noi l-am creat prin violarea principiului considerării în mod egal.

Întrebarea 19: Reprezintă perspectiva drepturilor animalelor un punct de vedere “religios”? Răspunsul: Nu, nu neapărat, deşi ideea că nu ar trebui să tratăm animalele ca obiecte este prezentă în anumite sisteme religioase non-occidentale cum ar fi jainismul, budismul și hinduismul. Ironia este că ideea superiorităţii omului folosită pentru a justifica creşteriea animalelor, vivisecţia şi alte practici reprezintă de multe ori un punct de vedere religios. În cea mai mare parte, tradiţia iudeo-creştină nu numai că a aprobat perspectiva animalelor ca lucruri, dar a fost un susținător principal al ideii superiorităţii umane asupra animalelor şi a dreptului oamenilor de a folosi animalele ca resurse. De exemplu conceptul modern occidental al animalelor ca proprietate poate fi identificat într-o anumită interpretare a Vechiului Testament, conform căreia Dumnezeu a creat animalele ca resurse pentru oameni. Argumentele aduse pentru diferențele calitative dintre oameni şi animale s-au sprijinit de multe ori pe nimic altceva decât pe superioritatea dată omului de către Dumnezeu, superioritate care la rândul său se bazează pe norocul oamenilor de a fi făcuţi  “după chipul lui Dumnezeu”.

Poziţia drepturilor animalelor prezentată în această carte nu se bazează pe nicio credinţă teologică; necesită doar o simplă aplicare a principiului considerării egale. Oamenii nu posedă nicio caracteristică exclusivă specială, și nici nu sunt eliberați de niciunul dintre defectele pe care le atribuie animalelor.

Întrebarea 20: Bineînţeles, suferinţa care însoțește utilizarea animalelor este îngrozitoare şi nu ar trebui să folosim animalele în scopuri “frivole” cum ar fi divertismentul, dar cum te poţi aştepta ca oamenii să renunţe la consumul de carne?
Răspunsul: Din multe puncte de vedere aceasta este o întrebare adecvată pentru a încheia discuţia noastră, deoarece întrebarea în sine ne arată mai multe despre istoria relaţiei om/animal decât orice teorie şi demonstrează confuzia noastră legată de problemele morale în general.

Multora le place să mănânce carne. Le place atât de mult încât le este greu să se detașeze atunci când au în vedere problemele morale legate de animale. Dar o analiză morală necesită cel puţin să lăsăm prejudecăţile noastre cele mai evidente la uşă. Creşterea animalelor reprezintă cea mai mare sursă de suferinţă pentru animale din ziua de azi şi nu există absolut nicio nevoie pentru asta. Într-adevăr creşterea animalelor are efecte devastatoare asupra mediului şi un număr din ce în ce mai mare de specialişti din domeniul sănătăţii susţin că produsele de origine animală incluzând carnea sunt dăunătoare pentru sănătatea umană. Putem trăi fără să ucidem animale şi am putea hrăni mai mulţi oameni – de care mereu spunem că ne pasă atunci când încercăm să justificăm exploatarea animalelor – dacă am abandona exploatarea animalelor cu totul.

Dorinţa de a consuma carne a întunecat unele dintre cele mai strălucite minţi din istoria omenirii. Charles Darwin a recunoscut că animalele nu sunt diferite din punct de vedere calitativ de oameni şi că ele posedă multe din caracteristicile pe care le credeam unice omului – dar totuși a continuat să le mănânce. Jeremy Bentham a argumentat că animalele au interese semnificative din punct de vedere moral deoarece pot suferi, dar şi el a continuat să le mănânce.

Vechile obiceiuri mor greu, dar asta nu înseamnă că pot fi justificate din punct de vedere moral. Tocmai în situaţiile în care intervin atât problemele morale cât şi preferinţele personale puternice ar trebui să fim mai atenţi pentru a gândi clar. Totuși, așa cum ne arată exemplul consumului de carne, uneori preferințele noastre determină raționamentul moral şi nu invers. Mulţi mi-au spus: “Da, ştiu că este greşit din punct de vedere moral să consum carne, dar pur şi simplu îmi plac hamburgerii”.

Din păcate pentru cei cărora le place să consume carne acesta nu este un argument, iar plăcerea de a consuma carne nu justifică încălcarea unui principiu moral. Comportamentul nostru pur şi simplu demonstrează că, în ciuda a ceea ce spunem despre semnificaţia morală a intereselor animalelor, suntem dispuși să le ignorăm ori de câte ori beneficiem de pe urma lor – chiar şi atunci când beneficiul nu este nimic mai mult decât plăcerea sau comoditatea.

Dacă luăm în serios moralitatea, atunci trebuie să ne confruntăm cu ceea ce ea dictează: dacă este greşit ca Simon să tortureze câini din plăcere, atunci și consumul de carne este greşit din punct de vedere moral.

Extras din Introduction to Animal Rights: Your Child or the Dog?